luni, 20 octombrie 2014

Portret de artist - Amalia Dulhan


































 

1. Ce cauți tu în viața ta?

(cine crezi că ești, ce cauți și unde crezi că ai ajuns până acum?)
Sunt un fragment de materie conştientă de sine, descendentă din mii de părinţi, unii poate au desenat, alţii poate au scris, alţii poate au vânat si unii probabil că au ucis ca să existe. Ce caut sunt răspunsuri sau mai degrabă liniştea dintre ele. Cât despre drumul meu prin existenţă simt că abia am ajuns la poalele muntelui, aştept cu nerăbdare şi teamă să îl urc dar ştiu că acolo sus trebuie să se afle Sensul.


2. Te naști artist sau te faci artist?

(dacă toți oamenii se nasc creativi, ce îi face pe unii să aleaga drumul creației și al artei?)

Toţi oamenii se joacă şi creează când sunt mici. Mai târziu imaginaţia le dispare, poate le este reprimată sau poate nu le mai este de folos. Eu sunt norocoasă că pot să ma joc şi să creez şi acum când cică sunt mare. Iar ca artist, învăţ şi mă transform neîncetat pentru că nu există reguli cu adevărat, nici măcar repere sau tendinţe. Eu văd doar libertate absolută să îţi urmezi instinctul şi să creezi bucăţele din tine, care mai de care mai neobişnuite, menite să te bucure pe tine şi pe care să le împarţi cu cei din jur.

3. Ce vezi, unde vezi și cum vezi?

(care este materialul din care îți construiești viziunea?)

“Viziunea” este doar gemuleţul ăsta de hublou prin care privesc în jur şi mai e tot sistemul complicat de oglinzi care reflectă în interior ce intră de afară. Percepţie şi răspuns emoţional intern, exersat în mii de instanţe de când am devenit conştientă de mine ca om. Asta este viziunea. Ce-i drept am o slăbicune inexplicabilă pentru lucruri uşor creepy, poate pentru că văd lumea şi cu bune şi cu rele la propriu. Nu există absolute. Nici măcar în natură.

4. Cum creezi și când ești gata să te arăți?

(viziunea, procesul creației și momentul în care o comunici)

Inspiraţia nu este un mit.Există, o simt mult mai clar acum ca adult, probabil că s-au bătătorit conexiunile alea neuronale sau am devenit eu mai self-aware.Apare când vrea ea, rareori la comandă, în tot felul de situaţii, poate chiar când stau de vorbă cu cineva şi menţionează un cuvânt sau o imagine pe care o traduc vizual în mintea mea şi... tiiiing! apre o idee în capul meu, nu mai sunt atentă la conversaţie, ideea mă solicită total,mă apucă nerăbdarea să o notez, mereu notez în agende şi caiete şi jurnale (şi uneori uit de o idee mult timp şi o am cumva iar ulterior pentru că a stat de fapt în subconştient ascunsă, aşteptând să iasă iar la suprafaţă). Apoi e partea cu lucrul propriu-zis care e altfel.Inspiraţia e o bucurie, e “flow state”. Lucrul e altfel. E greu adesea, durează ore întregi să încerc să materializez o idee şi de multe ori, sincer, e destul de diferit faţă de imaginea mentală. Dar şi asta e o bucurie pentru că e ceva nou. Şi lucrul are “flow state” dar e cumva împotriva firii - nu îţi mai e foame, nu te mai interesează ce e în jur, cum arăţi,timpul zboară fără să îţi dai seama şi dacă nu ştii să iei pauze te trezeşti că e noapte şi eşti nervos şi obosit şi te dor ochii. Şi mai rău, nu îţi place ce ai facut pentru că ai stat cu nasul în lucrare în loc să te opreşti şi să te mai uiţi la ea cu un ochi fresh. Şi dacă ai un proiect care durează mai mult poate să treacă viaţa pe lângă tine. O dată am văzut primăvara doar pe geam. Chiar dacă la un momendat ajungi sa vrei să evadezi de la atâta arta, la final merită tot efortul. E ciudat să te bucure ceva făcut de tine, pare cam narcisistic dar whatever. Intotdeauna am emoţii ca de copil când arăt altcuiva ce am făcut ; sunt introvertă şi să expun aşa bucăţele din mine e de fiecare dată electric şi riscant dar cumva distractiv . Aflu lucruri noi despre mine, despre ceilalţi. Nu aş putea trăi fără forma asta de comunicare cu lumea. Aş picta şi singură pe o insulă pustie dar n-ar mai fi la fel fără oameni.

5. Cum te vezi în proiectul 11172014 și ce aștepți de la acesta?

- ideea de 11 expoziții de grup, pe 11 teme, timp de 11 luni

Mă văd OK în proiectul 11172014. Adică am avut ocazia să cunosc nişte oameni, să fac nişte lucrări pe care altfel nu le-aş fi făcut, să abordez nişte teme care nu se vedeau prin hubloul meu şi e bine. Sunt bune proiectele astea de grup pentru individualităţi.Te fac să îţi apreciezi unicitatea. Îmi plăcea tare mult când eram mică în şcoala primară atunci când cântam pe mai multe voci.Părea cacofonic cel mai adesea dar uneori reuşeam şi ce ne ieşea era ceea ce unii ar numi divin. Eu aş zice că împreună făceam ceva frumos. Aşa şi cu proiectele de grup, uneori efortul de grup, alcătuit din multe individualităţi, este în sine ceva unic.

- care a fost provocarea?

Provocarea a fost să nu îmi dispară entuziasmul şi să pot răspunde la teme din afara sferei mele de interes. Check şi check.

- cum este colaborarea cu ArtYourself?

Colaborarea mea cu ArtYourself este cea mai longevivă de până acum şi singura atât de strânsă şi consistentă. Cred că este vorba de “chimie” umană şi apreciere sinceră reciprocă pe care o am în special cu Mălina Florea.

- cum îi percepi pe colegii din grup?

Colegii sunt mişto. Ca artişti desigur dar e placut să le surprinzi umanitatea, să întâlneşti nişte oameni într-un an aproape în fiecare lună, să le cunoşti prietenii, să îi vezi şi în zile mai bune şi în zile mai proaste, să îi vezi cu cei dragi lor. Îmi satisface o mare curiozitate despre oameni şi mai ales despre artişti care sunt un pic altfel de oameni. Oricum, artă fără substratul uman din spate nu există, oricât de abstractă şi conceptuală este ea.

- cum ai dori să se desfășoare proiectul mai departe?

Aş vrea ca proiectul să aibă o continuare în 2015 şi să corupă alţi artişti, volumul II să fie şi mai palpitant decât I. Şi tot aşa, până se plictiseşte ArtYourself de noi şi atunci devine mişcare de rezistenţă. Glumesc, desigur. Să dureze cât mai mult şi să crească în feluri inimaginabile acum.

- cum apreciezi reacția publicului?

Publicul la care am eu acces, adică cel format din oameni apropiaţi mie, a primit cu entuziasm proiectul, apoi ineditul s-a transformat în certitudine şi mă bucur oamenii ştiu unde mă găsesc pe 17 şi mă trezesc cu ei la vernisaje. E drăguţ.

6. Ce rol are creația și arta în viața omului?

(ce rol are în viața ta, ce rol ai vrea să aibă creația ta în viețile altora - terapie?)

Am văzut recent într-un documentar BBC despre evoluţia lui homo sapiens că una din teoriile referitoare la supravieţuirea noastră ca specie şi dispariţia lui homo neanderthalensis din Europa acum 40000 de ani susţine că datorită culturii şi implicit a artei strămoşii noştrii au păstrat legătura unii cu alţii între diferitele grupuri pe când neanderthalii, deşi mai adaptaţi la condiţiile climatice, au disparut pentru că trăiau în grupuri izolate, înstrăinaţi unii de alţii, până au dispărut de tot. E fascinantă ipoteza că arta şi cultura cu toate ritualurile şi obiceiurile ei ne-au ajutat să supravieţuim. Ca o paranteză recomand tuturor alt documentar, ‚Cave of Forgotten Dreams’ din 2010 al lui Werner Herzog. Pe mine mă emoţionează de fiecare dată când îl revăd. Şi e un documentar ştiinţific.

Cât despre artă în zilele noastre aş vrea o revoluţie, oamenii să pună tablouri sau afişe sau meniuri frumoase sau poze cu pisica dar să pună ceva pe pereţii lor, să comită un gest artistic, al lor, loial gustului lor, oricare ar fi el. Până şi o Rapire din Serai are o valoare mai mare decât un perete gol, iar o Răpire reintepretată este deja next level. Şi când se plictisesc să dea jos şi să pună altceva. Să fie curatorii propriilor lor pereţi, nu doar al desktopurilor de la laptopuri, tablete şi telefoane. Viitorul este tehnologie, clar, dar până la artă holofgrafică şi display-uri digitale de artă în casele noastre pereţii rămân goi şi asta e realitatea. 

7. Pune-ți o întrebare și răspunde la ea.

Crezi că mai există viaţă în univers? Da.




Codruța Cernea
Iluzia
inkjet print, 45 x 36 cm












 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

The Uncanny (Das Unheimliche) descrie sentimentul neliniștitor provocat de ceva care este ciudat și străin, dar, în același timp, uimitor de aproape și familiar. E un straniu amestec de imprevizibil, amintire și nesiguranță.
În eseul său The Uncanny, publicat în 1919, Sigmund Freud scrie despre modul în care acest straniu este asociat cu scoaterea la lumină a ceea ce a fost ascuns și secret, definindu-l ca „terifiantul care ne conduce către ceva cunoscut de multă vreme nouă; ceva odată foarte familiar".
Investigațiile estetice ale lui Freud cu privire la acest fenomen psihologic, au trezit interesul artiștilor încă de la publicarea eseului său. The Uncanny e o temă recurentă, explorată în cinema, literatură, arhitectură și arte vizuale. Pare să fie o caracteristică a contemporanului, dar și un instrument esențial pentru a reflecta asupra acestuia, mai ales în probleme legate de familie, traumă, spațiu, subiectivitate și realitate.